Partea a II-a a unui amplu interviu (pe care îl găsiți aici) pe care Florin Kevorkian ni l-a acordat are în vedere discuția despre filmul BUKOVINA. Florin Kevorkian realizează peliculele cu scopul de a scoate în lumină istoria comunității armene prin prismă afectivă, reușind să capteze atenția publicului printr-un cumul de emoții atât estetice, cât mai ales, profund omenești. Descoperim împreună o fire deschisă laturii interculturale, aș spune eu, un artist ce abordează în filmele regizate temele actuale ale societății contemporane, dând, astfel, sens evenimentelor din trecut. Ne evocă o poveste despre viața unei comunități care a răzbit de-a lungul timpului, în ciuda vremurilor grele născute din sânge și durere, reușind să-și păstreze într-o formă autentică patrimoniul cultural, religios și emoțional…
„Nu pot să regizez un film în care să nu pun suflet, nu am cum, iar acest film, Bukovina, este pelicula în care eu mi-am pus toate cunoștințele mele de până atunci, în următorul film voi mai învăța ceva, pentru că viața însăși este un continuu proces de cunoaștere, auto-cunoaștere și învățare. În ceea ce privește filmul Bukovina, adevărul este că eu l-am dus la capăt, așadar am fost corect, ceea ce am promis în fața lui Dumnezeu am dus, că eu sunt răvășit și terminat și distrus și îngenunchiat lăuntric, este altă discuție, dar eu l-am finalizat ca artist sau creator de artă.”
Ștefana Agop, revista InSociety.: Seriozitatea în actul creației și preocuparea permanentă pentru sprijinirea tinerelor talente te-a determinat să fii membru în juriu în perioada 2015-2018 la Festivalul GOPO din București, iar în anul 2010, la Festivalul Internațional de Film pentru Copii și Tineret în Zlin, Cehia. Ce emoții te cuprind atunci când în fața ta vin tineri talentați care și-ar dori să urmeze în viață drumul spre arta cinematografică sau teatrală?
Florin Kevorkian: În aceste serii la GOPO am fost înconjurat de persoane de toate vârstele, așadar am avut ocazia să întâlnesc și oameni consacrați, la Zlin, în schimb, am fost și am judecat practic filme regizate de maturi, dar pelicule cu și despre copii. În momentul jurizării simt o responsabilitate omenească și profesională pentru că întotdeauna există o luptă între a-i da speranță tânărului din fața ta care să se împlineacă în timp și a avea grijă ca nu cumva să risc și să-i deturnez drumul înspre meserii artistice fără ca el să fie realmente talentat. Întâlnirea dintre oameni este, de fapt, un dar al lui Dumnezeu. Un om pe care îl întâlnești la un moment în viață poate să te marcheze pentru totdeauna… în bine sau în rău.
Ș.A.: Spațiul moldav a fost privit ca un mozaic interetnic, la care minoritățile au contribuit la formarea și dezvoltarea lui. Cunoscând îndeaproape comunitatea armeană din România, istoricul Nicolae Iorga a sprijinit și facilitat integrarea refugiaților armeni, respectând spiritul negustoresc desăvârșit – „nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci comerț, fără armeni”. Prima așezare a frumoasei comunități este evidențiată de către cercetători ca fiind la Botoșani, unde lăcașul de cult armenesc datează încă din 1350, fiind considerat a fi prima atestare documentară a orașului. Iorga consemnează în scrierile sale, Choses d’art arméniennes en Roumanie (1935), că „armenii sunt oarecum părinții Moldovei”, aspect care, probabil, te-a influențat în realizarea proiectului care va deveni într-o bună zi filmul documentar de lung-metraj „Botoșani- Raiul Armenilor”. Din ce surse trebuie să se hrănească sufletul și imaginația regizorului și cum a reușit fostul târg botoșănean să te atragă ca un magnet?
Florin Kevorkian: Venirea la Botoșani a fost ideea lui Varujan Vosganian de a face un film despre Botoșani, după ce a văzut Armenopolis, suflet armenesc, dar de la idee la realizare este un drum care pe lângă talent, sacrificiu, îndelungată documentație și timp oferit exclusiv filmului și nu alternării în alte activități, apare necesitatea iminentă a finanțării. Sunt un om cinstit, care muncește cu sufletul și mintea lui. Așadar, îți povestesc despre film. Filmul îl creezi cu sânge, cu creier, cu suflet, cu dorința de a crea experiențe unice și excepționale oamenilor care îl văd, este un eveniment în sine. Când un om transmite emoție, trebuie prețuit. Nu spun neaparat că Picasso este mai mare decât Van Gogh, dar este printre puținii care a fost apreciat în timpul vieții. Acum, pentru filmul Botoșani este nevoie de finanțare, astfel încât proiectul să prindă complet contur, pentru a putea vedea leagănul armenilor în acel spațiu în care, în sfârșit, și-au găsit loc de popas, pe drumul lung al mătăsii între Caffa și Lvov, o regiune în care au întâlnit localnici primitori. Și au găsit aici loc bun întâi pentru un han, mai apoi pentru biserică. Aici există cel mai vechi lăcaș de cult, Biserica Sfanta Maria din Botoșani, care datează din anul 1350. Am filmat actul constitutiv al bisericii, Evanghelia de la Caffa, una dintre cele mai prețioase cărți, dusă de Vasken I în Armenia. Este o carte superbă și în ea există o energie incredibilă. După înălțarea bisericii, au consolidat școala și apoi, comunitatea a crescut treptat. De aceea, consider că ar fi cazul să se găsească finanțări pentru un film cu scopul de a scoate la iveala povestea reală a armenilor și cum aceștia au contribuit la dezvoltarea socială a orașului.
Ș.A.: Orașele moldave reprezintă puterea de renaștere a unui popor. Rolul armenilor din Moldova este vizibil prin crearea primei clase burgheze care reprezenta un nucleu stabil la nivelul principatului. Istoricul Nicolae Iorga a menționat în scrierile sale că „negustorul armean, din Galiția mai ales, este harnic, ager, foarte curat și purtător al unei civilizații răsăritene și apusene mai înalte. El a durat bolți și case de cărămidă, a cuprins între ele străzi pline de zgomot și de mișcare, s-a îmbogățit și a îmbogățit pe cărăușii și meșterii, pe oamenii de muncă mai grea ai țării”. Cum este, din perspectiva ta, armeanul de ieri și cel de astăzi? Poate acesta constitui un model moral și profesional pentru mediul înconjurător?
Florin Kevorkian: Dacă mă întrebi, ca o linie de foc, între armeanul de ieri și cel de astăzi rămâne valabil un lucru absolut și anume, în primul rând, credința în Dumnezeu, în al doilea rând, știința de carte. În general, dacă armenii nu au putut ei să învețe, și-au trimis copiii la școala și au știut importanța învățăturii. Marea majoritatea armenilor sunt vorbitori de limbi străine, au studii superioare, și dacă nu au, practică o meserie, fie că este meșteșugărie, fie că este prelucrarea metalelor prețioase, orice ar face, încearcă, și adeseori și reușesc să fie cei mai buni. Este un sfat pe care unchiul meu de origine armeană, Anton Kevorkian, mi l-a dat, el însuși fiind unul dintre marii profesori de limba română din învățământul preuniversitar- „Dragă Florin, poți să faci ce vrei tu în viață, dar ceea ce alegi să faci, încearcă să faci cel mai bine. Încearcă în ceea ce faci să fii cel mai bun”. Are o serie de articole interesante, dar și o carte tipărită la editura Ararat. Și a-propos de unchiul Anton… au avut loc o serie de întâlniri mediate de Mihai Stepan Cazazian, de la Editura Ararat, legate de evoluția comunității armene din România, la care a participat și fostul său elev, Varujan Pambuccian. Unchiul meu a șlefuit diamante, a format generații întregi, astăzi, majoritatea elevilor săi fiind oameni marcanți ai acestei lumi, nu doar ai acestei țări. Armeanul contemporan poate constitui un model moral și profesional, dar și unul de familie, asta în cazul în care soția sa nu este alterată de educația socială a secolului XX-XXI, în sensul că femeia devine independentă, atât de liberă, încât familia devine doar o constrângere pentru spațiul ei personal. Din punct de vedere moral și profesional, armenii sunt un model posibil că oameni, nu sunt mai buni neaparat față de ceilalți, dar constituie prin ei înșiși și prin învățătura pe care o au, un posibil exemplu, dar, în genere, ei sunt perfecționiști, nu își permit să greșească.
Ș.A.: Prin vizionarea peliculei „Bukovina”, ne inviți la o incursiune în Țara Oamenilor Fagi și a Iubirii Adevărate. Un film cu scopul de a urmări să aducă în inima publicului larg ceea ce noi numim unitate, prietenie, înţelegere, răbdare, linişte, credinţă, acceptare şi iubire dincolo de orice barieră. Precizai că ai căutat Bucovina în inima femeilor care au păstrat acest tărâm de basm – viu şi nealterat de ura noastră cea de toate zilele. Care este sentimentul suprem ce te cuprinde atunci când relatezi despre Bucovina și ce mesaj dorești să transmiți spectatorilor prin vizionarea acestui film?
Florin Kevorkian: Am scris la un moment dat într-un articol că povestind despre acest film unor străini le-am spus despre Bucovina și bunicile de aici, despre modul în care ele gândesc, despre modul în care cred în Dumnezeu, despre modul în care se roagă și ei au spus că este atât de frumos încât ar trebui să fie în lume mai multă Bucovina. Era un termen foarte frumos, dar fiind deja plin de tot ceea ce s-a transmis, nu i-am dat atât de multă atenție câtă i-a dat Ada, care este sufletul filmului într-un fel, fiind și actriță, și producător executiv. Și ea a spus „acesta este mesajul care trebuie să fie vârful campaniei acestui film: mai multă Bucovina! Oamenii au nevoie de mai multă Bucovina!”. Oamenii au nevoie de curajul de a se lupta cu greutățile fără să se lase înfrânți, au nevoie de forța de a-și duce crucea chiar și atunci când sunt în genunchi, au nevoie să creadă în Dumnezeu, când sunt la pământ. Așa cum mergem la Hagigadar și ne așezăm în genunchi în fața lui Dumnezeu când nu mai putem, căzuți în suferință și ne rugăm să ne dea o cale, să ne aline, și, chiar de nu se întâmplă ce ne dorim, noi știm că e voia Domnului, și-n final vine izbăvirea, acceptarea. Puterea de a merge mai departe, dincolo de orice pentru credința ta, este sensul acestui film. Poate că mulți m-au criticat că nu m-am implicat în zona legislativă a acestui film și nu am avut timp, recunosc asta, probabil că nu am fost un producător extraordinar în ceea ce privește aceste analize, însă am fost un regizor foarte bun prin ceea ce am cerut și prin ceea ce am visat pentru că ceea ce am dorit se vede acolo, pe peliculă. Însă m-am luptat ca o fiară pentru a duce acest film până la capăt, cu durere, cu nopți nedormite, cu chin, cu umilință, în genunchi m-am luptat și încă mai lupt pentru film. Când cineva nu mi-l prețuiește la adevărata sa valoare, sunt în stare să mă apăr pentru ca nu poți lua în derâdere un spațiu atât de frumos cum este Bucovina și nici oamenii săi de o frumusețe aparte; e ca și cum ai glumi de-a iubirea însăși, e ca și cum ai glumi despre credința unui om. Acest film m-a costat mult prea mult sufletește ca să poată fi luat în derâdere. Se întâmplă cu filmele realmente bune să îl vezi și să îl mai revezi ca să înțelegi tot ceea ce este în el. Cei care au văzut pelicula Bukovina au spus toți în, diferite feluri, că pentru a înțelege complexitatea oamenilor de acolo, ar trebui neapărat revăzut.
„Despre următoarea proiecție de film nu aș vrea să vorbesc deoarece va părea că fabulez, mă rog la Dumnezeu să îmi dea puterea așa cum am făcut un film despre femeile importante ale acestei vieți, să creez unul despre bărbații importanți ai acestei lumi. Sunt acei oameni care sunt cei mai aproape de Dumnezeu, călugării din Athos, acesta este un proiect. Al doilea ține de iubirea frumoasă a unei femei care a trecut dincolo de orice graniță pentru un bărbat și a reușit să iubească o viață. Este vorba despre o superbă poveste de dragoste între o evreică și un creștin, în perioada celui de al Doilea Război Mondial, în Tulcea. Un alt lung-metraj are un titlu care ar putea fi destul de sugestiv „Orice mare iubire se naște interzisă” și este despre cum pot prietenii apropiați, dorindu-ți binele, să îți distrugă iubirea. Să spună: „băi, dacă vă iubiți, e frumos”, îi numeri pe degetele de la o singură mână, și uneori nu găsești un om care să afirme asta. Toți vor vedea prin înțelepciunea lor nemărginită și prin cunoștințele lor educative cosmice numai ce poate să oprească o iubire, dar nu ceea ce poate să o țină în picioare. Mai am un film despre Strunga, filmul după scenariu de fapt, cel despre genocidul împotriva armenilor.”
Ș. A.: O nouă pelicula evocă fragilitatea ființei umane precum și vremelnicia noastră pe Pamânt. Este povestea unui grup de copii, supraviețuitori ai armenocidului, care în ciuda greutăților pe care le întampină, reușesc să creadă în iubire și prietenie. Destinul este asemănat cu o umbră de vis, ce poate fi oferită prinr-o mărinimie dumnezeiască, dar și sustrasă într-o fracțiune de secundă. Construirea unor principii de viață juste, îi scoate din anonimat pe acești tineri, ce devin eroii unei povești în care binele învinge. Inspirat din fapte reale, filmul surprinde două momente cheie ale istoriei tragice parcursă de națiunea armeană: campania condusă de sultanul Abdul Hamid între anii 1894 – 1896 și armenocidul din anul 1915, în urma căruia armenii au fost deportați, pierzând totul în fața sorții, dar recăpătându-și speranța într-o nouă existență. Filmul ficțiune lung-metraj „Strunga dintre Moarte și Viață” reprezintă reflectarea clară a genocidului înfăptuit sub motivații etnice. Spațiul românesc a fost singurul deschis în a găzdui, într-un orfelinat din județul Iași, un număr considerabil de copii armeni. Spiritul tolerant și iubitor al moldovenilor este evidențiat în filmul regizat de tine. Cum ai reușit să transpui trecutul istoric într-o formă de poveste ce prinde viață odată cu iubirea de semeni?
Florin Kevorkian: Strunga dintre moarte și viață este o piesă de teatru care a marcat începutul unui pod cultural între teatrul de stat din Botoșani și comunitatea armeană. Când eu am făcut această piesă pornită de la ideea lui Cristi Lazarovici, un scenariu creat în câteva minute înainte de venirea unui tren spre București, povestea prindea contur, căci trăia deja în mine și în sufletul meu de ani de zile, pe când citeam și vedeam filme despre genocid… În această piesă se regăsește și Varujan Vosganian, prin reflectarea volumului său absolut superb despre armeni, „Cartea Șoaptelor”. Aici regăsim fărâmituri din Musa Dagh, Vară fără zori, sunt toate povestirile care nu au fost scrise niciodată, inclusiv povestea lui Baron Berci Margarian, care ne spunea că la un moment dat, supraviețuitorii din genocid îi trimiteau pe copii afară din cameră, când era dumnealui mic, acum mulți, mulți ani. Curios din fire, a tras cu urechea și atunci, părinții nici măcar nu mai vorbeau, ci doar își aminteau de atrocități, masacre, chinuri, ascunderi și trădări, le curgeau lacrimile și puneau doar unul pe celălalt mâna și îi mulțumeau lui Dumnezeu că mai sunt vii. Aceste momente există în piesa de față, iar cei care au văzut-o, au spus că trebuia ca împreună cu biletele să fie livrate și niște șervețele. Dincolo de actul artistic, vorbim despre o mărturisire a unor fapte istorice întamplate. Subiectul este unul extrem de sensibil și periculos- Strunga dintre moarte și viață a fost transformat ulterior într-un scenariu ales în primele cinci în concursul organizat de Uniunea Producătorilor din România. Probabul că acest scenariu va deveni film, când și dacă vor exista finanțări în acest sens, iar divinitatea va decide asta. Tot ceea ce scriu și tot ceea ce transmit ca actor, încerc să captez în filmele mele și reușesc cu voia lui Dumnezeu, pentru că o fac cu tot sufletul, nu mă pot gândi să fac altfel. Poate că și acesta este motivul pentru care este foarte dificil să poți trăi lângă mine. Toate femeile care au fost în viața mea m-au iubit la nesfârșit din clipa în care vedeau cum lucrez, cum creez, cum scriu, cum regizez. Seva armenească există pe lângă celelalte semne de sânge care există în mine. Sunt multicultural pentru că bunica mea avea rădăcini poloneze, bunicul era armean, tata era armean, mama bulgăroaică și româncă, iar eu port în mine și cu mine sângele lor. Cea mai apropiată sufletului o descopăr ca fiind latura armenească, nu știu de ce, poate și pentru faptul că am thalassemie minoră ca orice oriental sau poate pentru că mă simt mai apropiat de zodiacul meu oriental decât de cel european, poate și pentru că simt că sunt un om fără pământ, pentru că tărâmul nostru e în Armenia. Suntem oameni care toți suntem orfani ai genocidului, am afirmat asta mereu. Sângele nostru curge în altă parte decât în țara noastră și asta nu o facem pentru că am vrut să plecăm, ci pentru că a trebuit să părăsim patria mamă ca să supraviețuim. Semnul armenilor, în adâncul lor, este puterea de a supravițui și puterea de a merge mai departe dincolo de orice pericol sau primejdie s-ar ivi în calea lor.
Ș.A.: Undeva, în zona de nord a României, tronează un colț de rai ce poartă numele de Bucovina. Un mediu în care divinitatea a îngăduit un tărâm plin de mânăstiri și biserici în care ne regăsim din punct de vedere spiritual și moral. Odată pătrunși în basmul bucovinean, la tot pasul descoperim misterele obcinelor unduitoare, cursul șerpuit al apelor curgătoare Bistrița și Moldovița, dar și formele aleatorii de piatră presărate pe abrupturile Munților Călimani. Privind acest film, te curprind emoții care te atrag înspre mediul rural, în care satele sunt învăluite de haina pitorescă a atmosferei atât de arhaice. Filmul documentar lung-metraj „Bucovina- Țara Oamenilor Fagi, Țara Iubirii Adevărate” abordează dintr-o perspectivă cu totul nouă, dar adevărat profundă- tema vieții bazată pe unire, respect, toleranță și înțelegere, oferind publicului sentimentul de apartenență la spațiu și timp. O peliculă excepțională, ce evocă povestea unei zone cu totul aparte, în care imaginea autentică dată de prezența tradițiilor și obiceiurilor etnice creează această „unitate în diversitate”, concept promovat și la nivelul continentului european. Chemarea către tradiții și obiceiuri trebuie să rămână dezideratul tinerilor de astăzi. Cum ai reușit să abordezi în filmul regizat toate aceste teme despre viața minorităților și ce idei ai dori să transmiți tinerilor care nu mai au cultivat simțul răbdării, bucurându-se de o societate bazată pe superficialitate și consum?
Florin Kevorkian: Filmul Bukovina, pentru mine, înseamnă întâlnirea cu un teritoriu unde familiile se păstrează împreună în pofida tuturor greutăților pe care le întâmpină, este un loc în care oamenii au curajul, atenție!, de a rămâne împreună. Suntem învățați la toate nivelurile societății, în această perioadă a secolului XX-XXI, că este mult mai ușor să schimbi decât să repari, că este mult mai ușor să pleci, decât să rămâi să consolidezi și, în consecință, să repari. Bukovina este un semn că oamenii încă mai pot gândi în acest fel înspre a uni familia, înspre a crede în Dumnezeu, indiferent de religie, înspre a iubi femeia… femeie feminină și nu femeia care își pierde feminitatea muncind abrutizant într-un număr egal cu bărbații, luptându-se cot la cot cu aceștia și pierzându-și în ele spiritul de familie, cel matern. Este un film dureros pentru că el țâșnește din regretul meu de a nu mai avea familie. Este un film purificator dacă vrei, este durerea mea pentru pierderea copiilor, este sfâșierea mea lăuntrică pentru că nu am fost înțeles de cum să se păstreze o familie. Cu muncă de documentare asiduă, din clipa în care s-a propus proiectul acesta, și pot spune că a venit la intenția deschisă și luminoasă a Corinei Derla despre comunitatea armeanească, apoi, eu am pornit mai departe cu acest film și am mers la Televiziunea Română (TVR). Demeter András Istvan a menționat faptul că în Bucovina sunt prea multe comunități ca să merite să vorbesc doar despre una singură. Atunci, hai să le dezvăluim pe toate, fapt ce m-a determinat să construiesc povestea acestora și s-o unesc într-un singur loc în „Țara Oamenilor Fagi și a Iubirii Adevărate”. Eu fac filme care te costă viața, iar oamenii din jur, atunci când au aflat că mi-a dispărut jumătate din finanțare, m-au întrebat cum mă mai țin în sufletul meu. Răspunsul meu a fost legat de iubirea mea cea mai mare, pe care am așteptat-o o viață, a venit și m-a ajutat să duc acest film până la capăt, dar s-a năruit sub presiunea muncii, a durerii pe care a trebuit să o răzbat luptându-mă cu un om dificil, care aproape a destrămat echipa. În orice caz, această peliculă mi-a destabilizat viața și, de aceea, când văd oamenii plângând și bucurându-se odată cu bunicile din film, este viața mea acolo, nu este a altcuiva, este mintea și sufletul meu. Am stat desculț mai bine de o săptămână în Hagigadar, singur, prin mijlocirea bisericii și a lui Surpazan Datev, ca să pot să scriu acolo scenariul și să aflu documentarul de la oameni pentru că filmul a fost creat pentru aceștia. Cel care, de asemenea, a avut ideea ce a face un film neobișnuit despre Bukovina, o îmbinare între un film istoric și unul de poveste, a fost consilierul meu Cristi Afanasov, care este și producătorul filmului. Bukovina este cu totul altfel decât Suflet Armenesc, Noravank, tratând un alt tip de subiect, unul profund, plin de experiențe de viață, concrete, reale, întamplabile, autentice. Am pornit la a regiza un film despre oamenii din Bukovina, despre cele mai importante femei din familiile bucovinene, care nu sunt soțiile, nu sunt nici măcar mamele, ci sunt bunicile. Într-o familie, părinții sunt aceia care nu au timp să își crească copiii pentru că au nevoie să muncească ca să poată să țină familia în viață. Cei care își valorizează cu adevărat timpul sunt cei care deja au depășit această linie a vieții, cei care au timp să relateaze mai departe și aceștia sunt bunicii, iar între bărbați și femei, cele care sunt mai apropiate de nepoți sunt bunicile. Ele sunt simbolul înțelepciunii, își învață nepoții mai departe și rugăciunile, și cum să-și păstreze familia, și care sunt valorile ancestrale ale fiecărei comunități în parte. Dar ce este cel mai important și ce am reușit să descopăr discutând cu bunicile mele este că dacă mă întreabă cineva unde este regia filmului meu, ea este în această cunoaștere de a vorbi cu oamenii, pe care îi întâlnești la un moment dat și tine mult de abilitatea de a le dezvălui sufletul, apăsările. Aceste bunici aveau sinceritatea pură, lipsa juxtapunerii în fața camerei de filmat, viața lor era prea prețioasă prin vârsta înaintată pe care o aveau ca să mai spună altceva decât sufletul lor pur putea spune. Din punct de vedere spiritual, de fiecare bunică în parte m-am simțit atras sufletește, reușind, prin povestea lor de viață, să îmi ofere cadrul propice filmului. Am lucrat cu fiecare dintre ele și m-am dezvăluit și mi s-au dezvăluit fiecare în parte. Am rămas într-o relație de fiu-mamă cu bunica armeancă, dar am rămas la fel într-o profundă prietenie cu bunica maghiară, care are o minte atât de iute. Am rămas într-un profund respect și iubire de la distanță, deși nu am mai apucat să vorbesc cu ele, cu bunica româncă și cu bunica huțulă, am rămas într-un respect estetic pentru o doamnă extrem de rafinată cum este bunica grecoaică, am prețuit cunoștințele și cultura pe care o are bunica italiancă, dar și puterea ei de a trece mai departe ca o femeie singură de la o vârstă foarte fragedă, o femeie care aproape nu își dă voie să plângă și să se arate zdrobită în fața copiilor ei ca să nu îi dezarmeze. Am iubit fiecare bunică în parte și le voi iubi mereu. Rădăcinile armenești m-au determinat să mă apropii de bunica armeancă, care este cea mai ne-cuminte dintre toate, e o bunică care a mers cu motocicleta în tinerețe, e o bunică care a avut curajul de a divorța prima din toată familia, este o bunică liberă, este o bunică care și-a asumat să greșească și să își poarte crucea în același timp, este o bunică frumoasă, care a riscat și a cunoscut viața din toate punctele de vedere și o bunică care a iubit din plin… viața înainte de orice. Am rugat bunicile să îmi dea un sfat pentru femeile tinere care își întemeiază familii, fiecare dintre ele reușind să îmi dea o povață frumoasă, dar ea mi l-a dat pe cel mai frumos: „să-l iubească mamă dacă îl iubește pe bărbatul ei și să nu țină cont de nimic din ce se spune. Să meargă cu el și până la capătul pământului”. Aspect pe care am sperat și am crezut că va îl face și femeia pe care am iubit-o enorm în timpul filmului și am considerat că o să rămân alături de ea tot restul vieții. Din clipa în care am observat că nu se întâmplă asta, în mine s-a stins pentru totdeauna ideea unei iubiri de o viață.
„Nu pot să închid iubirea pentru că mi s-ar părea că aș vrea să omor natura, natura ființei mele și natura lui Dumnezeu, în fiecare dintre oameni. Dar eu, să mai cred în vreo altă iubire veșnică, nu o mai pot face vreodată. Ca regizor, prin intermediul personajelor, a celor treisprezece bunici reprezentante ale minorităților din Bucovina, mesajul pe care aș vrea să îl transmit tinerilor, în fapt, oamenilor, indiferent de vârstă, este acela de a avea curajul să iubească. Să iubească natura, să iubească ceea ce este frumos, să iubească animalele, să iubească bunicile, să iubească copii, să iubească credința, de fapt să iubească pe Dumnezeu. Sunt oameni mari ai acestei lumi care au declarat iubirea ca fiind o forță de nestăpânit. Acesta este motivul pentru care societatea, de când este ea constituită, s-a luptat conștient sau subconștient împotriva iubirii. Toți marii conducători s-au luptat împotriva iubirii de parcă ar fi plagă, e ca o boală, pentru că se știe dintotdeauna că dacă iubești un om cu adevărat, te duci după el oriunde ar fi, dincolo de orice fel de reguli. În clipa în care începi să nu mai iubești cu inima, ci să gândești iubirea, în momentul acela, iubirea se stinge. Este adevărat, însă, că mesajul bunicilor este atât de frumos, ele spun că nu iubirea pătimașă este importantă, ci iubirea de suflet, iubirea prietenească, iubirea frățească în care îl înțelegi pe celălalt și te sacrifici chiar dacă nu ești de acord cu el. Sigur că este complicat pentru o femeie să facă față cerințelor unui bărbat pentru că el dorește și o femeie frumoasă, și ideea de a fi mama copiilor lui, și o femeie mamă, care să-l oblojească când el se întoarce rănit din luptele pe care le poarta în viața de zi cu zi, și nu mă refer la violență pentru că în momentul de față nu ne mai luptăm cu sabia în mână, ci ne luptăm cu băncile, cu neajunsurile, cu împrumuturile, fiecare în meseriile pe care le avem, cu acele contracte pe care trebuie să le onorăm și întotdeauna vor exista oameni care vor încerca să îți bage chin între coaste, este partea răutății omenești care vine din lipsă de generozitate, din lipsă de înțelegere și, de fapt, din lipsă de credință. Să fii mereu Toma necredinciosul și tuturor ni se pare că suntem mai deștepți dacă nu suntem generoși, dacă nu suntem optimiști. Nu, suntem doar mai triști. Să ai puterea de a încuraja iubirea și visele înseamnă un risc și un curaj, pe care nu orice om este dispus să și-l asume.”
Povestea de succes a regizorului de sorginte armeană Florin Kevorkian o puteți regăsi și pe platforma online a Revistei In Society:
(II) Moștenirea culturală a regizorului Florin Kevorkian: „Eu fac filme care te costă viața și mulți m-au întrebat cum mă mai ține sufletul…”